joi, 23 decembrie 2010

nu am nevoie de ninsoare
pentru că ning lacrimi
de fericire peste mine,
lacrimi ţesute pe un cearşaf
ce acoperă raiul.
ninsoare e vocea ta ce dezmiardă
blesteme,
ce mângâie aşchiile ce-mi cresc uneori
pe mâini,
vocea cu care-mi pictezi buzele
când îmi şopteşti o incantaţie
sub acoperişul fulgilor de nea.
ninge cu visele tale care mă ţin
în podul palmelor,
de unde alunec cu o sanie
de mătase albastră.
o dată la o mie de ani,
îmi croieşti
zăpadă pe stern
cu obrajii, atunci când gândul tău
valsează cu bătaia inimii mele.
se mai întâmplă să fiu
geloasă pe steluţele de zăpadă
ce se-aşează la capătul
genelor tale lungi,
lungi ca o noapte în care ne naştem
în fiecare an,
întrupaţi într-o rugăciune şoptită.
îţi frâng umerii într-o îmbrăţişare
şi se prăvale peste mine
zăpada,
cea mai albă zăpadă
de la polul nord; polul sud
e inundat de mult de apa vie
cursă din pupila mea şi pântecul tău.
se prăbuşesc, unul câte unul,
fulgii de zăpadă tiviţi cu lumină,
căldura tâmplelor, suspine,
scrisori şi sunete de vioară,
fulgii de zăpadă ce mi-i prinzi
de lobul urechii
şi fugi zâmbind, aruncând cu bulgări
în formă de scoici.
îţi scriu şi acum, în miez de noapte,
nu am nevoie de zăpadă
în anul acesta subnutrit,
descoase-mi buzele într-un sărut
şi mai şuieră o dată cântecul
orchestrei de muşchi,
sparge-mi oasele între degetele tale
şi vom muri îngheţaţi,
sub un fulg de nea zvârcolit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu